vineri, 8 iunie 2012

Jurnal de TIFF ziua 4 – “De jueves a domingo / De joi pana duminica” de Dominga Sotomayor Castillo

M-am hotarat sa-mi schimb tactica postarilor cel putin atat timp cat competitia TIFF este inca de actualitate. Fac deci un salt in timp in ziua a patra zi in care am reusit sa vad in sfarsit “De jueves a domingo” (2012) lungmetrajul de debut al regizoarei chiliene Dominga Sotomayor Castillo, aflat in competitia TIFF. Filmul a fost selectat in sectiunea Cinéfondation Résidence 2010 de la Cannes si a fost realizat cu sprijinul Hubert Bals Fund.

Filmul este o colectie de secvente, album de minivacanta in familie, probabil ultima  petrecuta impreuna.
Casnicia lui Manuel si a Anei scartaie, barbatul se pregateste sa se mute in alta parte, femeia este debusolata, iar copii nu stiu inca nimic, dar observa manifestarile acestei fisuri de pe bancheta din spate a masinii familiale sau din cortul de camping. Ceea ce atrage atentia in acest road movie este  jocul cu punctele de vedere la care se deda regizoarea. Certurile parintilor, discutiile stangace in engleza, afabilitatea fortata combinata cu ironii si aluzii au ceva patetic in ochii Luciei, probabil personajul cel mai lucid din ecuatie si postul de observatie preferat al regizoarei. Lucia traverseaza perioada aceea ciudata care investeste aproape-tanara sau fostul-copil cu o putere de intelegere combinata cu o inocenta tulburatoare. Lucia/Chini receptioneaza toate semnalele rupturii si le interpreteaza in tacere. Probabil ca intr-un film mainstream scenariul ar fi emfatizat mult mai mult efortul parintilor de a prezerva inocenta copiilor si ar fi propus personajului adolescent o criza cu lacrimi si suvoaie de intrebari.

Filmul este alcatuit din patru partti aferente celor patru zile de vacanta, fiecare dintre ele petrecuta intr-un spatiu relativ diferit (padure in zona de munte, desert, autostrada). Fiecare personaj beneficiaza de cel putin o secventa revelatoare a unui fapt din istoria sau psihologia sa, restul ramanand insa in zona implicitului sau a posibilului, lucru care imbogateste considerabil scenariul. Intalnirea cu prietenul din copilarie si aventura de-o noapte a Anei cu acesta se incheie cu o scena muta care poate conjectura disputa sau separarea sau prelungirea relatiei; scena este filmata din perspectiva Luciei, aflata intamplator in apropiere. La fel, scena din off in care Ana si prietenul ei fac dragoste, iar Chini percepe numai gemetele mamei sale beneficiaza de atuurile acestei perceptii partiale si inocente care lasa loc la o multime de alte posibile presupozitii narative.


Exista ceva aparte in distantarea cu care se realizeaza observatia psihologiilor implicate in aceasta aventura familiala. De notat este de asemenea si importanta cadrajului in stabilirea liniilor de falie care consemneaza spatiul relationarii (masina in care se petrece mare parte din aceasta calatorie este un spatiu stramt, in care comunicarea ii implica rareori pe toti cei patru membrii ai familiei). Vointa de distantare este demonstrativa inca din prima secventa, cand pregatirile de plecare in calatorie, aranjarea bagajelor in masina etc sunt vizibile prin fereastra imensa din dormitorul copiilor care da spre curte.

Montajul are si el un rol important aici: sunt privilegiate momentele “mici”, gesturile aparent lipsite de importanta precum spalatul vaselor, calatoria pe portbajul masinii, sau degetul mamei prins in portiera, gesturi prin care parintii si copiii se grupeaza unii cu altii, se dezamagesc, se disputa, refuza sa se inteleaga si in final se indreapta spre locul din care au plecat.
Spectatorul poate nota in carnetelul sau special fotografia semnata de un director de imagine de exceptie ca Barbara Alvarez (“Whisky”, “La muher sin cabeza”, “La vida de los peces”).

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu