Poleiala si paiete zornaitoare in fata, in spate spectrul precaritatii ("Versailles”) sau mizerii de cabinet, rufe murdare care nu se spala in familie, ci la teve in interviuri agresive cu jurnalisti cu apucaturi de rotweileri (“L’exercice de l’Etat”), cam acestea sunt premizele celor doua filme semnate pana acum de foarte talentatul regizor, scenarist Pierre Schoeller. O tensiune constanta intre realitate, iluzia acesteia si iluzoria “demascare” a ei in clisee precum dreptatea sociala, puterea politica si mai ales capacitatea acesteia din urma de a face ceva.
 |
| Allocine |
Filmul Miei Hansen-Lowe, “Le père de mes enfants” mi l-a revelat accidental (afisul lui “Versailles” atarna in biroul producatorului sinucis) pe cineastul despre care nu stiam nimic. Am descoperit apoi ca imi place. Imi place felul sau de a-ti oferi tie, spectatorul, iluzia ca ai ocazia sa asisti la o scurta ridicare a cortinei care separa lumea in care traiesti de cea adapostita de culoarele, holurile si incaperile fastuoaselor palate republicane Bercy, Elysée, Matignon samd in care salasuieste politicianul. Nu degeaba filmul isi permite sa debuteze cu o secventa onirica aici, eroul principal, ministru al transporturilor se imagineaza pe sine ca fiind imensul crocodil plantat in biroul sau de lucru.
Atributele politicianului dupa Pierre Schoeller sunt ubicuitatea, darul improvizatiei, iluzia unei hiperactivitati organizate si sarmul superficial cu care acesta stie sa-si manipuleze colaboratorii, familia, votantii, jurnalistii. Tinta acestui spectacol fara sfarsit este fixa: eternul act de echilibristica prin care politicianul isi conserva pozitia in sanul puterii. Care putere de fapt? exclama retoric ministrul cand, pe jumatate beat, ii explica Josefei ca politica este un fel de casa goala in care cei puternici simuleaza actul puterii.
Spectatorul sa asiste dar la spectacolul oferit de Bertrand Saint-Jean, ministrul cu pricina care nu-si permite consecventa in apararea propriilor pozitii dictate de hai sa zicem fler. Obligat fiind de declaratiile contrare oferite presei de ministrul finantelor in “spinoasa” problema a privatizarii garilor, Saint-Jean se vede obligat sa schimbe radical macazul si sa sustina punctul de vedere contrar pentru a putea ramane in cursa. Care cursa poate fi inselatoare si poate duce direct in fundatura.
"J'ai fait fausse route”
Cronicarul remarca pe buna dreptate recurenta abandonarii liniei drepte a drumului. Aici intra accidentul autocarului plin cu adolescenti care-l trezeste pe Saint-Jean din somn si-l obliga sa incropeasca o deplasare, o celula de criza si o mandrete de declaratie linistitoare dar ferma. Ar fi apoi secventa in care multitalentata Pauline prevede iesirea din decor pentru ca Saint-Jean sa vomite pe marginea drumului. Mai tarziu, iesirea din décor a aceluiasi ministru care aterizeaza in rulota lui Martin, somerul devenit sofer model. Ulterior, acelasi Martin, victima a vointei lui Saint-Jean de a scurta drumul, iesind de pe autostrada, va muri intr-un accident teribil, nu inainte ca ministrul sa mai arda o oprire pe dreapta discutand de urgenta cu amicii si inamicii sai politici. Deraierea se declina si in varianta comica, Saint Jean este genul care, inecandu-se cu mancare exclama (ingenuu? as!) “J’ai fait fausse route” spre ilaritatea generala a colaboratorilor sai.
Pista falsa, scurtatura, banda de urgenta, iesirea in decor, accidentul sunt toate manifestari ale aceleiasi manevre care tine de agitatia inconstienta intr-un pahar cu apa. Saint-Jean traieste aceste evenimente la viteza a treia, chiar si discursul soptit la inmormantarea lui Martin este o mostra de frivolitate amara, rodul unui sistem politic in care orice problema trebuie rezolvata rapid, pe loc. Rabdarea si calmul de care da dovada Martin sunt ironii la adresa acestei agitatii fara cap si coada.
Politica sub toate formele sale
“L'exercice de l'Etat” se bucura de-un scenariu foarte subtil; frustrata fiind de traducerea atona care neutralizeaza mare parte din aluziile politice, am iesit din sala de cinema dorindu-mi fierbinte sa-l pot citi. Politica lui Schoeller este continua reajustare a echilibrului intre crocodilul pulsional din inceput si analiza la rece a binelui comunitatii politice (vezi minisedinta primului ministru in care se decide soarta privatizarii faimoaselor gari), sofatul pe orbecaite la volanul masinii “oficiale” atat printre jaloanele din poligon cat si prin ceremonialul cotidian al aliantelor, uzantelor, subintelesurilor, umilintelor.
Acum, la cateva zile bune dupa vizionare, ma intreb daca nu cumva sarmul filmului consta in viteza cu care personajele isi debiteaza frazele, glumele, misto-urile, in rapiditatea cu care montajul leaga de-a valma secvente in care aparent nu se intampla mare lucru. Tensiunea constanta este verboasa, intretinuta de cut-uri brutale pe jurnale de stiri, interviuri, sms-uri supraimpresionate pe ecran, cosmaruri, declaratii concepute cu voce tare, conjecturi, confidente, injuraturi. Discursul politic isi face de cap pe toate planurile, de la barfa mica la discursul behait al unui Malraux pe care directorul de cabinet il asculta asa cum altii se relaxeaza facand karaoke. Avalansa aceasta de fraze care nu spun nimic si care ascund atatea confera densitate unui fapt marunt si fundamental politic, moartea accidentala a unui somer model pentru care nimanui nu-i trece prin cap sa-si asume responsabilitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu