Premiat la festivalul de la San Sebastian, "En Construcción" este un ansamblu curios din mai multe puncte de vedere: nici fictiune, nici documentar (exista suficiente secvente care sa te faca sa te indoiesti de ambele etichete), el poate fi etichetat rind pe rind tema pentru acasa filmata timp de citiva ani de catre regizorul catalan impreuna cu echipa sa de studenti; studiu de caz antropologic, etnologic, un pic social fara comentariu din off care sa ghideze cumva spectatorul; metafora vizuala pe tema trecerii timpului, mortii, constructiei si distrugerii; sau eseu urban care are ca obiect de studiu fenomenul de gentrificatie.
Obiectul studiului este darimarea unui sir de imobile vechi si construirea unui complex rezidential cu care in 1995 a inceput reabilitarea cartierului Barrio Chino."El Xino" este un fel de Chinatown din inima Barcelonei, cu strazi strimte si murdare, cladiri insalubre, pereti plin de graffiti si picturi murale tulburatoare (vezi secventa de inceput), populat mai degraba de batrini, prostituate, imigranti si dealeri de tot felul. Camera regizorului catalan inregistreaza timp de doi ani (asta face peste 100 de ore de material filmat) darimarea imobilului, deplasarea locuitorilor si diferitele etape ale ridicarii noii constructii menite sa atraga locuitori din clasa medie, de la fundatiile unde accidental se descopera resturile unei necropole romane, la cladirea terminata unde tiriitul galagios si insistent al unei sonerii de apartament anunta parca sfirsitul unui ev. Cum spuneam, nu tu comentariu din off, nu tu interviu cu locuitorii care pleaca sau cu cei care vin, nu tu comentarii urbanistice, planuri pentru viitor si mai ales nu tu simbolism adipos pe tema mortii si regenerarii. Aceasta contabilizare distanta a timpului care trece si a mutatiilor suferite de indivizi si de locuri atrage atentia prin eleganta lucraturii: cadrajul ingrijit, compozitia studiata a planurilor si mai ales lumina, variatiunile de tempo ale decupajului si montajului. Tonalitatea generala sta sub semnul iluziei si reveriei. Toate acestea lasa sa se ghiceasca intentia fictionala a cineastului. Veti intreba poate, cum sa faci fictiune filmind demolarea pe bune a unor case vechi si ridicarea unui bloc?
Timpul cel lung
Ca sa inregistrezi cu precizie cotidianul unui cartier care "va fi nascut si mort odata cu secolul (XX)" si sa gasesti legaturile pe care cotidianul muribund le tese deja cu efemerul zi de zi din viata unui santier de constructii, iti trebuie timp. Cineva a vazut bine, timpul lung este o componenta majora a acestui film. Timpul lung, adica succesiune nedatata de dimineti cu cer limpede vazut printre rufele puse la uscat de femei, dupa amieze toride cind in santier se toarna alene betonul iar vecinatatea somnoleaza sub copertine, sau serile in care batrini fara adapost privesc focurile de artificii de Craciun de sub paturi si cartoane. Timpul lung se masoara in muscaturile operate de buldozere si echipele de demolare in alternanta cu cei care construiesc. Sau in discutiile batrinilor de la cafenea, in momentele de tandrete dintre Juani si Iván, el junkie ea prostituata, care-si muta salteaua si casetofonul pe masura ce casele sint distruse. Timpul lung se opreste uneori odata cu zidarii si timplarii care iau cite-o pauza de tigara, de masa, de filozofat. Timpul lung se incordeaza atunci cind constramaistrul Juan Lopez hotaraste ca echipele vor munci si noaptea pentru ca nu s-a turnat betonul la timp. Si atunci timpul lung intra intr-o alta dimensiune, in care luminile generatoarelor arunca umbre lungi pe vechile case inca in picioare si noaptea nu mai este noapte. Timpul lung se furiseaza intr-o secventa de antologie in casele oamenilor cautind televizoarele care toate redau toate pe muteste aceleasi secvente din filmul de seara, un kitsch clasic din anii 50, "Valea faraonilor" ("Land of the Pharaohs") de Howard Hawks, cu o Joan Collins ingrozita in prim plan. Despre film si mai ales despre tehnica construirii piramidelor si a mormintelor crestine de azi vor vorbi zidarii a doua zi (nota bene: piramidele sint singurele constructii civile morminte care au sfidat timpul si capriciile urbanismului).
Ca atare, timpul lung este singurul capabil sa arate o comunitate, un oras, o tara si de ce nu o specie aflate intr-o permanenta constructie. Aceasta abordare cel putin curioasa intr-o perioada care privilegiaza subiectul "la cald" si relatarea de maxima urgenta atunci cind se raporteaza la realitate cu ustensilele documentarului (ma gindesc la toate produsele Michael Moore, la "An Inconvenient Truth" etc.) Pentru Guerin, timpul lung este un raspuns la intrebarea "Un grup de studenti poate aduce ceva ce tehnicienii profesionisti nu au?", o rezolvare practica a unei situatii noi pentru cineast (cum sa realizezi primul film documentar din cariera care se intimpla sa fie si primul film facut cu bani de la stat, primul proiect realizat cu studenti si, mai important, primul film care sa aiba ca obiect de studiu orasul natal). "En Construcción" se adapteaza deci duratei lungi (in sensul acela foarte specific pe care i l-a dat istoria mentalitatilor) si face din manipularea timpului una dintre particularitatile tale. La aceasta se mai adauga si intentia de principiu:
"I wanted to escape, at all costs, from the film being a "local" chronicle, a report, a film that would interest the television stations. I wanted a film that would interest people, a film that explores the universal. This excited me: how to seek this out in a small part of this neighborhood, a construction site, where if you listen carefully, you can hear the sounds that move the world."
Tirania scenariului
Subtitlul acesta este inspirat de contrarieratea pe care am simtit-o a posteriori, cind, intr-unul dintre cele mai inchegate interviuri acordate de cineast acesta vorbeste despre tirania scenariului, diavolul din cutie facut anume pentru a seduce finantatorii sau producatorii de televiziune ("Es decir, los guiones se hacen pensando en cómo diablos poder seducir a una televisión, a una comisión para que inviertan dinero. El cine está viviendo una esclavitud terrible en este sentido. Es un despotismo del guión"). Pentru Guerin, cinema-ul adevarat tine de domeniul enigmei si miraculosului, de felul in care filmul sau reuseste sa se articuleze fara a dispune de un scenariu ("Y ese enigma es mayor si como en En Construcción no tengo un guión como punto de partida"). Cu toate acestea, pe genericul de final Guerin este creditat ca fiind regizorul si scenaristul peliculei. Discrepanta aceasta intre teorie si practica merge de minune cu granitele foarte vagi care separa cinema-ul in genuri distincte, cel putin in viziunea lui José Luis Guerin ("No creo que el documental, por proponer un enunciado documental esté más cerca de lo real que el cine de ficción. Depende de la política de lo real").
Aceasta politica a realitatii un pic mai aparte aduna laolalta povestea adevarata a unui santier si spatiul timp al sfirsitului de secol XX (actualitatea radio-TV il situeaza in timpul razboiului din Balcani) cu momente foarte dificil de delimitat care par a fi jucate in fata camerei de catre protagonisti. Nu am numarat secventele in care "personajele" se adreseaza direct camerei in momente de relativa intimitate cu aceasta, ele sint insa suficient de numeroase pentru ca unii dintre spectatori sa presupuna o intelegere in prealabil intre echipa de filmare si "actori". Si daca la aceasta adaugam si numeroasele referinte la "Nanook of the North" ( 1922) al lui Robert J. Flaherty, pentru care Guerin are un adevarat cult, secventele cu pricina, desi scenarizate si coafate, ar fi acolo pentru a intari impresia de veridicitate si ancorare in real.
Un singur argument in acest sens as prefera sa aduc: daca aveti ocazia sa vedeti acest film, veti observa cu siguranta ca in "En Construcción" camera nu se misca, ci sta plantata intr-un loc cam la fel ca si camera butucanoasa a regizorului Flaherty odinioara. Singura miscare se inregistreaza in secventa finala, cind Guerin transforma travellingul intr-o optiune morala ("I finally had a desire to walk with my characters after witnessing the new neighbors moving in. It was a moral choice"). N-as vedea aici o citare a ipotezei de lucru a unei parti din critica de film franceza a anilor 60 "travellingul ca o problema de morala" (Rivette, Moullet, Godard, etc). As interpreta travellingul filmat dintr-un unghi dificil (Truffaut? Godard?) care o insoteste pe fortoasa Juani pe stradutele din Barrio ca fiind o afirmare indirecta a acestui tip de veridicitate scenarizata: da, si Juani si Iván sint amindoi actori pe marea scena a lumii din Barrio, o lume programata la moarte sigura.
Actori fara voie
Un spectator mai grabit ar putea vedea in varietatea personajelor guerin-iene o incercare de critica sociala. De ce adica atitea atitudini aflate putin la marginile societatii? Pe de o parte, vechii locuitori pe picior de plecare sau care n-au incotro sa se mai duca: vezi relatia de dependenta reciproca intre cei doi tineri amanti, discutiile delirante intre batrini care amesteca laolalta aventurile tineretii, marea, pareri personale despre eleganta, bogatie, mincaruri fine si camerele de inchiriat.
Pe de alta parte, cohorta de constructori de tot felul care amesteca catalani veniti de la tara si emigranti marocani, mina de lucru necalificata cu mesterii de moda veche. O categorie aparte in vinzoleala asta ar constitui-o femeile si copiii. Femeile cu cosurile lor de rufe care ies la balcoane si innoada conversatii si zimbete cu muncitorii din santier. Apoi vin copiii care stiu sa marcheze efemerul, iar desenele lor in creta vor subzista apoi cumva incastrate in structura intima a cladirii, adapostite de straturi de vopsea. Fauna aceasta alcatuita din trei parti emigranti, o parte marginalizati este privilegiata de ochiul lui Guerin, ale carui filme au fost totdeauna localizate in lumea larga; "Innisfree" se plasa de exemplu undeva in Irlanda, "En la ciudad de Sylvia" foloseste peisajul urban strasburghez, iar "En Construcción" este un exercitiu de imaginare a Barcelonei ca fiind unul dintre porturile lumii. Cineastul Guerin exploreaza locul asa cum calatorul (nu turistul) Guerin face cunostinta cu un anumit spatiu, tehnica lor de explorare comuna fiind "ver las cosas como por primera vez".
Necropola
Sapaturile fundatiilor noilor cladiri ocazioneaza surprinzatoarea descoperire a unei catacombe romane cu o necropola bine conservata, ocazie pe care documentarul o exploateaza pe larg. Camera se plaseaza pe marginea gropii sapate si alege sa filmeze trecatorii de toate virstele care comenteaza de pe margini scheletele curatate de echipa de arheologi. Copiii trec cu usurinta de la discutii despre zombii si monstrii vazuti la televizor la perspectiva unui viitor petrecut impreuna, batrinii sint unii dintre ei convinsi ca resturile acelea sint cadavre ingropate in timpul razboiului civil, altii asimileaza romanii la populatia hispanica de azi (erau oricum de-ai nostri, spune unul dintre ei). Femeile concluzioneaza in mai multe limbi ca "traim peste cadavre si nu o stim", altele agrementeaza tema trecerii cu citate inexacte din Ecleziast. Sint examinate si comentate in grup calitatea dintilor si fragilitatea oaselor, se apreciaza din ochi cam cum putea arata un asemenea exemplar pe vremuri, unii se intreaba daca acolo se poate gasi aur.
Filmind in planuri alternative viii si mortii, cu comentariile curiosilor privitori de pe margini, Guerin impusca doi iepuri dintr-o lovitura. Pe de o parte tema necropolei prefigureaza ideea culturii ca ansamblu viu de elemente consumabile, jetabile si usor de substituit unele cu altele. Pe de alta parte, insistentul subtext al ideii ca structura ne organica a vietii (zidurile, obiectele uzuale, elementele de street art, peisajul industrial si cel urban, fie el cazut in ruina) este un testament al "istoriei vii" daca stii cum sa-l citesti. Nu-i de mirare deci admiratia declarata a lui Guerin pentru documentarele si filmele de fictiune realizate de tinarul Alain Resnais despre memoria arhitecturii (sau arhitectura memoriei). Necropola este un "El Xino" in mic, iar "El Xino" poate fi extrapolat la povestea intregii istorii umane incapsulate in timp, in pamint sau in memoria filmica; astfel am legat eu episodul necropolei de prima imagine, prim planul unui zid cu un imens graffiti reprezentind o multime de ochi deschisi din care ulterior va musca buldozerul.
Montajul cinematografic este probabil cel care transforma obiectele aruncate (ceasuri cu pendula, tablouri, ziduri tapetate si inscriptionate cu dermatograful lui Juani), cele efemere (desenele cu creta ale copiilor) sau cele noi noute (betonul proaspat uscat al noilor locuinte) intr-o retea in care un fel de duh incapsulat in interior asigura integritatea acestora. Interesanta este afirmatia lui Guerin care povesteste cum echipa de filmare s-a hotarit sa foloseasca virtutile scenarizante ale descoperirii accidentale ale necropolei. De obicei, santierul arheologic este izolat vederii marelui public si ceea ce se intimpla sub copertine ramine un mister. Guerin este cel care a solicitat indepartarea copertinelor si a inlesnit atfel inregistrarea unor dialoguri si reactii foarte savuroase. "Ghiontul" fictional pe care l-a capatat astfel realitatea este justificat prin puterea exemplului: cu multi ani in urma, marele Flaherty a facut acelasi lucru in "Nanook" folosind un gramofon.
De la "Nanook" citire
Spuneam ca "En Construcción" este un obiect curios care se reclama simultan si din traditia documentara si din cea pur fictionala (spun asta desi in repetate rinduri Guerin si-a exprimat clar dezacordul pentru astfel de bariere formale). Ca dovada exemplele de mai sus de coafare a realitatii, de aranjare a mizanscenei. Si daca Flaherty a folosit in "Nanook" scenarizarea intru intarirea impresiei de realitate "pe viu", Guerin foloseste cam aceeasi tehnica nu atit pentru a vorbi de realitatile barceloneze de sfirsit de secol : cred ca scopul cineastului este de a-si sustine pina si in documentar ideea estetica preferata a spatiului ca element interschimbabil, container tranzitoriu pentru viata umana. As putea sa leg acestea de acel "globetrotting cinema" in ton cu noul secol, in care "locul" ca peisaj concret este iluzie iar sentimentul de "acasa", arbitrar si schimbator.
Tot de asta ar tine si insistenta cineastului de a folosi ca titlu pentru varianta engleza "Work in Progress" si nu "Under Construction". Caracterul "ocazional" al subiectului a facut ca "En Construcción" sa fie comparat cu "El sol del membrillo" de Victor Erice, iar apetitul pentru calatorie ca prilejuire a spectacolului etnografic contemporan aduce cu stilul unor documentaristi precum Johan van der Keuken (banul in varianta anilor 80 din " I Love Dollars" de exemplu). In ceea ce priveste fictiunea, "En Construcción" anticipa tonul lui Jia Zhang-ke din "Still Life", ambele pelicule fiind documente poetice ale existentelor marginale desfasurindu-se intr-un flux neincetat de demolari si reconstructii, de urbanizari si depopulari dictate de mutatii economice mai mult sau mai putin reusite. M-a frapat magnificul panoramic pe care cineastul chinez il realizeaza folosind etajul superior pe trei sferturi darimat al unui bloc; l-am regasit in secventa in care Juani contempla peisajul urban pe care i-l da perspectiva unei incaperi cu peretii exteriori pulverizati de catre demolatori. Tot in ceea ce priveste poetica urbanismului expansiv, Guerin transforma peisajul industrial cu cosuri fumeginde si masive cladiri functionaresti din filmele de dupa razboi ale lui Yasujirô Ozu (unul dintre maestrii sai spirituali declarati) intr-o perspectiva noua in care orasul stie sa asimileze la modul ludic genul functional-colturos. Cel putin asa am decodat eu insistenta cu care camera cauta sa fixeze cosurile stilizate ale hotelului in forma de vapor din vecinatate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu