"Syndromes and a Century" de Apichatpong Weerasethakul

Call Me Joe

Regizorul Apichatpong Weerasethakul are un nume atit de complicat, incit prefera sa i se spuna "Joe". Si asta de cind, student fiind, frecventa Institutul de Arta din Chicago. Mai intii arhitect si artist multimedia, Joe a facut deja patru lung metraje ("Mysterious Object at Noon", "Blissfully Yours", mult laudatul "Tropical Malady" si nou creatul "Syndroms and a Century") care au rupt gura tirgului. S-a vorbit despre ele ca fiind expresia unei "constiinte metatextuale a filmului european" (Michael Koresky) si o dovada a "cosmopolitanismului transnational" (Brett Farmer) al autorului, un exercitiu viu al unui fel de proustianism vizual... Joe, mai modest, spune ca isi tine jurnalul facind filme. Situat de critici in casuta regizorilor experimentalisti pentru care povestea si twisturile ei au foarte putin interes, Joe se intilneste pe undeva cu Tsai Ming-liang. Respectat de Pen-Ek Ratanaruang ("Invisible Waves") si de Im Sang-soo, Joe este foarte putin cunoscut in patria natala, Tailanda, unde horror-urile si comediile sint pe primul loc in topuri. Cinematograful european il apreciaza enorm (Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2004 pentru "Tropical Malady" printre altele) si ii finanteaza ideile.

 Sursa: kickthemachine

Invisible Waves de Pen-ek Ratanaruang

Ultimul film al tinarului regizor tailandez a facut destule valuri pro si contra in salile de cinema. Deja foarte apreciat mai ales pentru "Last Life in the Universe" din 2003, Pen-ek Ratanaruang face parte din grupul celor care folosesc intensiv amestecul (de genuri, de actori de diferite nationalitati, de limbi vorbite, de destinatii), ambiguitatea (referindu-ma strict la "Invisible Waves" nu mi-este inca foarte clar daca eroul cauta razbunare sau rascumpararea propriilor pacate), sentimentul iminentei unui rau confuz care poate veni de oriunde. Or aceasta mixitate care vrea sa ramina ambigua pina la sfirsit poate fi cu dus-intors, sint multi cei care considera ca filmul este prea lent, cu o poveste prea simplista, nici manifest poetica, nici realista, nici thriller, nici comedie. Cei mai inraiti l-au vazut pe Pen-ek indragostit de lipsa de noima a universului sau si de frumusetea imaginilor filmate de Christopher Doyle (directorul de fotografie de origine australiana este considerat de unii ca fiind personal responsabil de distrugerea cinematografului asiatic), mizanscena prea jucausa si detasata de gravitatea sumbra a subiectului. 

Time - Shi gan (2006)

"(...) films do not change reality but rather the conscious state of an individual." 
Kim Ki-duk

Sa incep cu o mica prezentare a regizorului, pentru ca din pacate filmele lui Kim Ki-duk, cineast sud-coreean foarte productiv (14 filme in 10 ani)  nu au fost distribuite in Romania: numai "3-iron / Menage a trois" este disponibil in DVD.  Kim este dealtfel mult mai apreciat in lumea larga decit in propria sa tara. Dupa trei scenarii premiate, el si-a facut debutul regizoral cu "Crocodile" in 1996. Filmul care l-a revelat marelui public a fost "The Isle" (1999). Al doilea mare succes premiat in festivaluri a fost "Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring" in 2003.

Flixster

Half Moon - Niwe mung

Sursa: www.flixster.com

In Iran, cinematograful are citeva "atuuri" importante care i-au creat specificitatea: minimalismul si lipsa actorilor profesionisti, a mijloacelor tehnice, a distributiei, cenzura politica si religioasa, lipsa salilor de cinema si a unui real suport din partea statului, astel incit creatia regizorilor iranieni este mult mai cunoscuta peste hotare, unde obtine constant premii si recunoastere internationala decit in tara de origine. Regizorul iranian este obligat sa fie rind pe rind actor, scenarist, propriul producator, uneori si cameraman si faptul de a fi factotum il face sa aiba o perceptie aparte. Operele realizatorilor deveniti clasici precum Mohsen Makhmalbaf, Amir Naderi, Jafar Panahi si mai ales Abbas Kiarostami sint aclamate pentru suflul proaspat, simplitatea si finetea unor scenarii care sint decupaje ale vietii de zi cu zi, frumusetea si plasticitatea cadrelor.

"The Wild Blue Yonder" de Werner Herzog

Prima secventa a filmului - plan apropiat pe fata lui Brad Dourif care ne anunta foarte hotarit, fixind camera cu ochii lui albastri si fara sa clipeasca nici o secunda, ca el este un extraterestru venit din galaxia Andromeda si obligat sa traiasca pe Pamint. El povesteste cum Andromedanii au aterizat in masa pe planeta noastra cu ceva timp in urma si s-au integrat in parte vietii pamintene.

Sursa: wileywiggins.com

Numai doi actori pot fi convingatori pronuntind astfel de replici memorabile fara sa cada in ridicol: Brad Dourif si Klaus Kinski. Amindoi au o privire halucinata si o intonatie magnetica. Il stiti pe Dourif, l-ati vazut in mai multe roluri de personaje deranjate psihic: in "Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Milos Forman, in "Ochii Laurei Mars", "Wise Blood" (John Huston, 1979) sau "Blue Velvet" (David Lynch, 1986). Si daca nu, sigur l-ati vazut in rolul lui Grima Wormtongue din "Stapinul inelelor", sau cel putin l-ati auzit, pentru ca Dourif "face" vocea lui Chucky, papusa ucigasa in seria omonima de filme horror.

Indigènes

Sa spun inca de la inceput ca "Indigènes" (am preferat sa uit titlul american, care rateaza magistral semnificatia titlului impus de regizor) este in egala masura in un film de razboi si un film de ambianta social-politica. Cu alte cuvinte, Rachid Bouchareb a ales sa vorbeasca despre discriminarea rasiala, facind apel la o poveste care are loc in cel de-al doilea razboi mondial, mai precis intre 1943 si 1945.

Sursa: www.flixster.com

Titlul original se refera la locuitorii bastinasi din tari nord africane, Algeria, Maroc, Tunisia, Senegal, colonizate de Franta cu ceva timp inainte. In 1943, inainte de deschiderea frontului vestic impotriva Germaniei naziste, coloniile franceze din Africa de Nord, trecute pe partea generalului de Gaulle si a Aliatilor, furnizeaza soldati pentru armata Frantei Libere. Acestia, magrebini (arabi sau berberi) si senegalezi din Africa Centrala se inroleaza in armata din cauza saraciei crunte, sperind intr-o intoarcere glorioasa la sfarsitul razboiului. Filmul se concentreaza pe soarta unui pluton de soldati algerieni, scopul evident este de a descrie discriminarea rasiala careia acestia ii cad victime in sinul armatei, folosirea lor ca simpla carne de tun pe front, discursurile patriotarde ale ofiterilor francezi fata de "indigenii" musulmani care trebuie "tinuti din scurt", tratament care li se aplica dealtfel si in tarile de origine ("Ce v-ati face fara noi?" intreaba retoric unul dintre ofiteri).

Agentia secreta - The Good Shepherd de Robert de Niro

In imageria populara a eroilor de film, spionul ocupa un loc aparte. Sarmul atletic, eleganta si usurinta de a fi in largul sau in orice situatie se combina obligat fortat cu accesoriile (generatiile de Aston Martin, valiza diplomatica, armele sofisticate) si cu destinatiile luxuriante. Seriile succesive de James Bonzi si cei citiva Jason Bourne au propus kilometri intregi de pelicula cu urmariri in masina, elicopter, avion, cu explozii si rasturnari de situatii limita in care muschii si anduranta fizica a eroului isi spun cuvintul.

Slavoj ŽIŽEK - Zabovind in negativ - Kant, Hegel si critica ideologiei

'Cinema is the ultimate pervert art. It doesn't give you what you desire - it tells you how to desire' - Slavoj Žižek

Slavoj ŽIŽEK- Zabovind in negativ - Kant, Hegel si critica ideologiei- ed ALL, 2001, traducere Irina-Marta Costea

Am gasit cartea cu pricina intr-un raft de hypermarket, printre brosuri despre cultura plantelor de apartament si exemplare nevindute din romanele Rodicai Ojog Brasoveanu. Este o recomandare foarte serioasa pentru cei care au chef sa imbine filozofia, psihanaliza si nu in ultimul timp cinema-ul.

Invazia jefuitorilor de trupuri - Invasion of the Body Snatchers

Sursa: www.flixster.com

"Invazia jefuitorilor de trupuri"/"Invasion of the Body Snatchers" a pornit de la un roman SF scris de Jack Finney. Ideea era destul de incitanta pentru o adaptare cinematografica: invadatorii sint extraterestri care incearca sa cucereasca Pamintul luind aparenta fizica umana. Corpurile "copiate" de alieni seamana cu niste clone lipsite de orice emotie. Treptat se produce o contaminare din aproape in aproape, corpurile prietenilor si rudelor sint eliminate, iar fiintele umane sint inlocuite pe tacute cu extraterestri.

Cartea a fost adaptata in 1956, in plin razboi rece si paranoia anti-comunista, de catre Don Siegel (Escape from Alcatraz, Inspectorul Harry) si a fost un succes, in ciuda sfirsitului serios alterat de studiouri.

Labirintul lui Pan - Pan's labyrinth - El laberinto del Fauno

2006 a fost un an foarte bun pentru noul val al cinematografului mexican, reprezentat cu brio de cei trei cineasti amigos, Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu si Guillermo del Toro. Ce e curios, cu totii au dat la iveala filme legate strins de copilarie (Children of Men, Babel si El Laberinto del Fauno).

Sursa: www.flixster.com

Copii din viitor, prezent si trecut care sufera o transformare (nastere, initierea la responsabilitatea vietii adulte si pierderea inocentei, moartea). Si dintre cele trei exemple, filmul lui del Toro este unul dintre marii perdanti ai Oscarurilor in ciuda complexitatii sale si a marii frumuseti imagistice. Cit despre realizator, acesta afirma intr-un interviu ca "in ceea ce ma priveste, genul fantastic imi permite sa fac filmele pe care le vreau, si poate ca nu voi avea niciodata elogiile si recompensele pe care le-as fi primit daca as fi facut un cinema mai acceptabil din punct de vedere social". Vîna gotic-fantastica ar fi deci o posibilitate de a iesi din circuitul Hollywood destul de deceptionant (vezi Hellboy, Blade II, Mimic) si de a crea filme de suflet cu buget relativ mic.

Regina - The Queen

Flixster

Prima reactie la iesirea din sala de cinema - m-am trezit imaginindu-l pe Tony Blair mort de ris dupa vizionarea acestui film. Michael Sheen are ochi mari albastri ca de copil si un zimbet sincer de baiat de treaba care vrea cu orice pret sa-l placa "doamnei" si-si face temele la timp. Partea cu Tony cel modernist care se lasa fascinat de regina este atit de putin credibila! Secventa din gradina in care Blair ii impartaseste reginei gindurile sale despre reforma necesara a monarhiei, si asta pe un fond muzical serios, usor triumfal, e de neinteles pentru mine. O fi poate vreo ironie mai ascunsa cu dedicatie speciala pentru publicul britanic ?

Plecind de la prezumtia de mai sus m-am intrebat mai apoi daca nu cumva "The Queen" este un film pentru uzul subconstientului colectiv englez pentru care monarhia este o institutie inca solida, ceea ce ar explica printre altele moliciunea tonului adoptat de Stephen Frears, aflat la multe mile departare de aciditatea din "My Beautiful Laundrette"de exemplu.

Black Oasis - Despre actrite, crime, pitici si greutatile de fitness

Va mai amintiti de Black Dahlia, actrita pe care cu totii am ignora-o azi, daca nu ar fi fost ucisa cu bestialitate in anii '40? Carti (dintre care James Ellroy- Black Dahlia), anchete, filme (dintre care ultimul B.de Palma, 2006) si situri ii sint dedicate, celebritatea ei ramine astfel intacta.

Si cum Hollywoodul adora parfumul de scandal, producatorii au pus de-un nou film de gen. Acum se vorbeste de Black Oasis, un film despre o actrita de serie B, Susan Cabot, care si ea a patit-o tragic.

 Sursa: wikimedia

Rose McGowan (o veti vedea in Grindhouse, Tarantino & Rodriguez, 2007) a fost aleasa pentru a juca rolul lui Susan Cabot. Aceasta, nascuta Harriet Shapiro, a jucat in anii 50 in westernuri si in cateva filme de Roger Corman, a avut o aventura cu regele Hussein de Jordania si a abandonat Hollywood-ul in anii 60, ca sa se consacreze carierei teatrale la New York. In 1986 fiul ei, atins de nanism si perturbat psihic, a omorit-o.

Black Oasis va fi scris si regizat de Stephan Eliott, care reusise in 1994 filmul de succes The Adventures of Priscilla, Queen of the Desert (Priscilla, regina desertului). De atunci Elliott a mai scos doua filme care nu au avut deloc succes la public, dar toti cei care au vazut Priscilla sunt siguri ca el are ceea ce trebuie ca sa faca un film despre un pitic care-si pocneste mama cu o bara de fitness.



Hilary Shor, care produce filmul, il vede ca un fel de intoarcere la clasici ca un soi de Sunset Boulevard, in stilul cartii lui Kenneth Anger, "Hollywood Babylon", o adorabila trecere in revista a scandalurilor hollywoodiene din anii 20-30. Ne putem intreba insa daca o actrita ca McGowan si un regizor ca Elliott se vor ridica la astfel de asteptari.

 Nota bene (2010): Black Oasis inca nu s-a facut: vedeti pe IMDb.

Ultimul Radio Show - A Prairie Home Companion

Flixster

Ar fi atit de multe de spus despre ultimul film al lui Altman, incit nu prea stiu cu ce sa incep. Poate cu ideea un pic fantezista de a relua intr-un lung metraj povestea unui ultim show al unui program de radio din Midwest, care isi traieste cu melancolie ultimele momente inainte ca localul din Saint Paul Minnesota sa devina o parcare moderna, iar postul de radio sa revina noului proprietar, o multinationala texana.

Steaguri pline de glorie - Flags Of Our Fathers de Clint Eastwood

Flags of Our Fathers (trecem peste traducerea cel putin neinspirata din limba romana) este un film despre steaguri si despre tati. Steagul este in egala masura un obiect material (povestea ridicarii steagului numarul 2 ridicat de cei sase Marines pe muntele Suribachi din Iwo Jima si imortalizata fotografic de catre reporterul AP John Rosenthal) si un simbol (isteria declansata in patrie de fotografia cu pricina, colecta de fonduri pe care o prilejuieste periplul celor trei tineri). Steagurile (pentru ca sint doua, primul ramine in colectia unui colonel din statul major abia coborit pe insula dupa macelul asaltului) devin astfel obiect de comunicare si de controlare a maselor (nu uitati stadioanele baseball pline ochi de un public entuziast cu ocazia showului “refacerii” povestii steagului pe un munte de carton presat).

Sursa: Wikimedia